Stateam la masa cu Hitler si Stalin si vedeam cum isi impart Europa. Trasau dungi cu o carioca neagra si numerotau: 1, 2, 3 si tot asa.

- Cat de mult tin eu la tine.. dar daca incerci sa profiti de asta, te omor.
- Cum adica?
- Asa bine, vin si te gasesc si-n gaura de sarpe, si te omor.

Era cumva ilar, semana prea mult cu o declaratie de dragoste, pe care am auzit-o accidental, si pe care mi-am dorit-o si eu. Se intampla acum, dar cumva cu o alta nuanta, sau poate doar persoana era alta.


- Ti-ai uitat sufletul la mine, te-am auzit tarziu, de departe.
- Pastreaza-l, nu mai am nevoie de el, am gandit. Pastreaza-l pana data viitoare, am zis.

De cat am stat cu genunchii stransi in fotoliu, mi-au amortit picioarele. Stiam ca era de ajuns sa ma intind ca sa imi fie bine, dar preferam sa mai stau. O data ce as fi renuntat la pozitie mi s-ar fi pierdut si gandurile si mai vroiam sa trag un pic de ele. In plus, imi era si frig, de fapt, inca imi e.

Trebuia sa fie frumos, cel putin din afara asa parea. Din timpul conferintei, modul in care s-a uitat la mine si mi-a zis: Trebuie sa iti spun un secret. Nu am vrut sa cred, nu am vrut sa stiu. Am iesit impreuna in hol si ma uitam aiurea, era pustiu pe coridoare si ma gandeam ca e tarziu, cu vreo 5 ani prea tarziu. M-a luat de mana si am pornit amandoi in fuga spre o destinatie neclara, eu m-am lasat purtata, era oarecum frumos si pentru mine. Am urcat impreuna scarile catre acoperisul cladirii, urcam cate doua trepte de-odata si de mult nu mai fusese asa gol in mine si in tot, atat de neprevazut tot ce se intampla si totusi fara nicio intrebare. Cu o miscare m-a lipit de zid si mi-a zis: Asta era secretul! si a incercat sa ma sarute. M-am uitat la el sa inteleg mai bine, era tarziu, cu 5 ani prea tarziu.

Am coborat linistiti, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nici el nu mai tremura. Stateam si fumam amandoi, am zambit cand l-am vazut tusind, cumparase aceasi marca de tigari pe care o fumam eu si se vedea ca nu era obisnuit.

- Ciudat, acum o sa fie stanjenitor?

- De ce ar fi, am raspuns. Poate daca erau altii in locul nostru, dar asa...

- Corect.

Am zambit. Se cultiva in noi o aroganta.

Cand te astepti mai putin..

In fiecare noapte apar caini, uneori negri, mari si rai. Alteori blanzi si docili. Aseara l-am ales nu pe cel pe care il vroiam, ci pe cel care avea cea mai mare nevoie de mine. Am zis ca pe celalalt am sa il duc la stana.

La colt se vand franturi de viitor. M-am dus si eu cu banii in pumn si m-am simtit copil din nou, la alimentara, acolo sus, la raionul pentru care trebuia sa urci 5 trepte ca sa ajungi, da, acolo unde se vindeau bomboane, biscuiti si ciocolata. Sa imi aduci restul maine, mi-a zis vanzatorul, tot ca unui copil. Nu, i-am raspuns, ca un om mare, altii nu mai am.

Mi-a zis apoi ca cineva m-a mintit fara sa merit si ca trebuie sa am grija. Am zambit, mi-a zis mai multe, dar nu auzeam, imi asteptam biletul.
- Iti dau si numarul meu de telefon, mai am si alte daruri ascunse.
- Nu multumesc, nu am sa mai vin niciodata.

Cand am plecat de acolo, m-a oprit un barbat inalt si frumos, cum doar cei care iti trec fugitiv prin viata pot fi, s-a uitat zambind la mine si m-a intrebat:
- Chiar crezi in astea?
- Am avut o zi proasta.
- Chiar crezi in astea? a repetat el, crezand ca nu am inteles intrebarea, fara sa inteleaga raspunsul.
- Am avut o zi proasta..
- Cum te cheama?
- Maria, i-am spus, iar numele mi-a sunat mie prea trist.

Am plecat mai departe. Nu mi-e rusine, mi-am zis mie insami. Nu mai imi e rusine de nimic. Apoi am stat si m-am mai gandit putin, poate mi-e frica, dar nu mi-e rusine.

In tot corpul s-a facut frig, ca atunci cand in miezul iernii, o rafala de vant deschide o fereastra si totul incremeneste in loc.

Am soptit: Stiam eu! dar atat de incet incat nici eu nu am auzit, atat de subtil incat nici buzele nu mi s-au miscat. Cand s-a facut liniste se uita la mine la fel cum o facea de mult, cand era vara, ne batea soarele si imi zicea: Nu stiu nimic despre tine, zi-mi ceva, orice, numai zi-mi. Apoi mi s-au umezit ochii, fara sa plang. M-am uitat la ceas, secundarul trecea din nou de 12, aratand aceasi ora fixa.

Am ridicat din umeri, mi-am strans haina mai bine, m-am intors cu spatele si am plecat spre casa. Acolo era cald iar pe masa era un pachet gol de tigari de o marca diferita de cea pe care o fumez eu. Am zambit si am incalzit apa pentru ceai.

Pentru operatia asta de apendicita care iese atat de obraznic de sub marginea blugilor. As putea sa te iubesc pentru asta.. daca as fi el.

Am intrat intr-o lume noua, in care lucrurile se intampla incet, iar eu nu mai detin controlul.

Lumina asta toata da prea multe umbre. Sunt inca aici si inca imi doresc sa uit. Sunt toata pielea mea care miroase a tine, mult timp dupa ce tu nu mai esti. Sunt toate gesturile mele care incearca sa ascunda o feminitate care vrea sa iasa. Sunt toate propozitiile pe care vreau sa ti le spun, dar le ascund zi de zi si le pastrez pentru seara asta in care ai stiut sa iti dai seama ca va defini o rascruce. Sunt toate proiectiile pe care le rasfrang asupra ta. Sunt toti barbatii care au trecut prin viata mea si golul imens. Sunt tot ce imi e frica pentru ca exista o luna la dispozitie. Sunt toata speranta ca numai asa se poate.

Sunt blugii mei care ma arunca spre inaltimi si sunt toata puterea din lume pentru ca mai pot sa ascund. Sunt tot timpul din lume pentru ca inca mai pot sa zambesc.

Totul a fost hotarat in seara aceea cand ti-ai dus mana la spate si mi-ai imbratisat genunchiul in palma.

Si pentru ca eu stateam in picioare si tu jos, pentru ca eu stateam in spatele tau si tu in fata mea, pentru ca eu taceam si tu puneai pasiune, pentru ca eu fumam si tu nu, dar mai ales, pentru ca nu era probabil, nimeni din cei prezenti nu a banuit ceva.

Am banuit imediat la ce te referi, chiar dinainte sa incepi sa vorbesti. “E ingrozitor” mi-ai spus si eu m-am uitat la tine voit surprinsa.

"Adica nu e ingrozitor.." . Si ai inceput sa vorbesti atunci de deciziile pe care le iei in viata, de faptul ca niciodata nu stii daca ai luat decizia corecta si ca ramane mereu un semn de intrebare despre cum ar fi fost daca ai fi facut alte alegeri.

Nu stiu, poate te refereai la mine. Viata ta a fost destul de lina, ca in felicitarile aniversare “plina de impliniri si reusite” si poate te refereai la ziua aia, cand am venit la tine, dupa o noapte de nesomn, si ti-am zis: “Hai sa incercam. Hai sa fim impreuna.” Si tu mi-ai zis ca te-ai impacat cu EA. A fost ultima slabiciune pe care mi-am permis-o cu tine. A fost prima si ultima oara cand ai putut sa stii ce vreau de la tine. Tocmai pentru ca era prima oara am crezut ca o sa fie un succes, tocmai pentru ca nu a fost, a devenit ultima oara.

Si  te ascultam si ma gandeam ca sunt norocoasa, ca nu am nimic de regretat. Ce am vrut pe lumea asta mi s-a dat, si cand nu mi s-a dat am luat, iar cand nu am putut sa iau, am tras cu dintii si cu unghiile ca sa castig. M-am asigurat intotdeauna ca am facut tot posibilul sa obtin. Nu am avut niciodata teama deciziilor, dorinta de a alege calea usoara. Cand am avut mai multe optiuni, le-am luat pe rand si le-am epuizat pe toate . Inconstient m-am ferit singura de regrete.

Pe drumul spre casa, taxiul pe care l-am impartit a evitat, in ultimul moment, o alta masina.

“As fi vrut sa fi avut un accident..”

“Esti ciudat” ti-am zis in soapta. Si am intors capul ca sa zambesc, acelasi lucru mi-l dorisem si eu.

Aseara am vrut sa-ti spun ca imi pare rau. Ca imi pare rau pentru toate datile cand m-ai cautat si am zis nu, pentru toate intalnirile pe care le amanam in ultimul moment, doar pentru ca intervenea altcineva cu un caracter mai nou. Pentru toate datile cand ieseam cu tine si te lasam sa speri pentru ca apoi sa ma duc singura acasa. Pentru toate datile cand nu te-am sunat sa vii. Pentru toate astea as fi vrut sa imi cer scuze, sa iti spun ca imi pare rau. Atat aveam in cap: Imi pare rau, Imi pare rau, Imi pare raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau, Imi pare rau. In final nu mi-a mai pasat.

Si ma bucuram de jocul autosuficientei pe care il joci, care te-a facut sa nu dai toata seara niciun semn pentru ce urma sa se intample, pentru ce stiam amandoi ca o sa se intample, dar deasupra caruia a planat o umbra placuta de indoiala.

Da, stiu ca e doar un joc, pentru ca de mult, cand intalnirile noastre erau mai dese, te pandeam sa inteleg. Sa stiu ce gandesti, sa stiu motivele pentru care ne intalnim, motivele pentru care vii la mine. Si atunci am vazut jocul. Cand intalnirile noastre au fost mai sociale, am vazut ca autosuficienta e doar o bravada, desi nu am avut niciodata certitudinea.

Iar acum, imi place ca langa tine si eu joc jocul asta. Ca gesturile mele recapata langa tine forma femeii careia nu ii pasa, care se alinta pentru propria ei placere, care se unduieste si aluneca si se lasa cu siguranta celei care nu are nimic de pierdut.

In jocul asta am intrat pentru ca l-am adorat de prima oara cand l-am vazut la tine. Felul in care ma aspteptai jumatate de ora in fata scarii, doar pentru ca uitasei apartamentul iar eu nu raspundeam la telefon, pentru ca apoi sa nu spui nimic. Pentru felul in care nu mi-ai reprosat niciodata cand amanam intalnirile noastre, pentru modul in care niciodata nu mi-ai dat siguranta ca si urmatoarea data o sa raspunzi pozitiv la chemarile mele.

Si ma uitam aseara la tine, cu cel mai larg zambet si imi era total indiferent ce gandesti despre mine.

Ce dragut e dimineata, cand imi pun somnoroasa sandalele, sa descopar o pereche de conversi care nu sunt ai mei, si-l banuiesc pe colegul de apartament ca are somnul mai dulce si ca in camera lui, alaturi de pisica, mai e strecurat cineva.

Iar eu nu prea zambesc dimineata.

Cand va trece timpul necesar, as vrea ca din seara aia sa imi aduc aminte doar cum pedalai ca nebunul printre masini, iar eu, din spate, cu ambele picioare pe o parte a bicicletei, ma tineam cuminte de spatele tau. Uneori, cand genunchii imi treceau milimetric pe langa o masina, te apucam, prin tricou, de gaica de la pantaloni, si nu mai imi era frica. As vrea sa imi amintesc cum am intrat in Cismigiu si era noapte tarziu si ceata, si cum treceai pe langa lac, iar eu pe portbagajul din spate, cu rochia fluturandu-mi pe picioare, ma simteam ca intr-un film italian din 1940.

As vrea sa imi amintesc cum ai urcat de 3 ori dealul de pe Shitu Magureanu, gafaind cu un maratonist, doar pentru a-l cobori pedaland in viteza si clanxonand la oamenii care treceau strada. De 3 ori am vazut dealul fungind in urma mea si nicio clipa nu mi-a fost frica, pentru ca te tineam strans de gaica si imi culcam obrazul pe spatele tau. As vrea sa imi amintesc doar cum am ajuns in parcul Izvor si cum ai lasat in iarba o dunga adanca de bicicleta.

As vrea sa imi amintesc doar cum stateam amandoi fata in fata, fiecare cu picioarele intinse spre directia lui, aratand probabil, de departe, intr-un X perfect. As vrea sa imi amintesc doar cum vroiam sa opresc timpul, pentru ca totul era ireal de frumos si ti-am zis, aratandu-ti spre Casa Poporului:

- Uite, zici ca e o casa din povesti, iar pe horn, in loc sa iasa fum, ies pescarusi. Pentru ca intr-adevar pescarusi zburau deasupra.

Nu stiu daca ai inteles, dar ai zis: "Aha" si m-am gandit ca era exact tot ce s-ar fi putut spune in acel moment.

As vrea sa nu imi amintesc modul in care ti-ai pus capul pe picioarele mele, pentru ca nu te-ai oprit la asta. Era prea devreme, eu inca imi savuram romantismul jalnic dus la extrem. Pentru ca prea devreme ti-ai cerut plata pentru ce imi dadusei. Nu ai stiut atunci ca ai pierdut dreptul de a veni la mine, in dormitorul si in asternuturile mele, unde ai fi avut voie sa faci ce vrei cu mine.

As vrea sa nu imi amintesc cum mergeai in contra sens pe Calea Victoriei si imi ziceai ca e dreptul tau, pentru ca nu era. Si aroganta ta mi s-a parut fara farmec. Si cum am intrat singura in casa, gandindu-ma sa te sun, sa iti spun ca m-am razgandit, pentru ca speram sa ma fi inselat, speram ca exista o metoda prin care sa imi arati ca am gresit, ca am interpretat gresit, ca romantismul meu din seara aceea era exagerat si ca din asa ceva se poate muri si sa imi spui ca tu nu vrei asta, pentru ca mai vrei nopti in care eu sa dorm cu genunchii indoiti iar tu sa mi-i imbratisezi. Dar nu am facut-o pentru ca imi ajungeau dezamagirile pentru o noapte.

Urmeaza sa imi amintesc o poveste schioapa, mai mult, eu trebuie sa ii amputez un picior.

Finally

Eu cred ca esti o felie de paine cu unt si eu o lingurita cu magiun. Dar asta numai dimineata.
Noaptea mirosi a pamant si a piatra si a mare involburata.

Less is more

Uite asa pleaca distanta, inainte si inapoi, de parca nici nu ar exista. Raspund intotdeauna la intrebari, dar numai daca vreau asta. In rest, las impresii, la asta ma pricep cel mai bine.

Pe noptiera stau aruncate 9 carti. Le-am numarat aseara. Citesc 3 in paralel si cu precadere o citesc pe cea care a mai fost citita de cel putin 3 ori inainte.

Imi dau seama din prima de genul intentiilor pe care le poarta cineva. Uneori fac jocul pentru ca e in interesul meu. Sau pentru ca imi aduce mai multe avantaje decat dez.

Mi-e rusine doar de lucrurile care nu au legatura cu mine. De omul care imi deschide usa la supermarket in speranta unui leu, de femeia care de fiecare data cand trece cineva pe langa ea, spune simplu: “Carti!”, de colega mea de apartament care doarme 16 ore pe zi.

Uneori sunt sincera. Brutal de sincera. De cele mai multe ori regret, lucrurile ar trebui imbracate, cine in ziua de azi mai alearga dezbracat pe strada.

Azi, atat. :)

Do you want to save the changes?

No.

De obicei, cine intreaba..

If it walks like a duck, quacks like a duck, looks like a duck, it must be a duck..

...

Am pierdut orasul natal, apoi camera adolescentei mele din orasul pe care l-am urat de la inceput, poze si carti, linistea stabilitatii, toate casele din Bucuresti in care nu-mi dadeam voie sa ma acomodez, gandurile idealistice si sandalele alea negre cu toc inalt.
Am castigat o privire mai aspra in fata greutatilor, o transparenta in fata durerii, frustrarea compromisurilor de orice fel, aptitudinea de a recunoaste rautatea in oameni, forta de a nu ierta greselile mari pentru o data iertate se vor perpetua la infinit si increderea in infinit.
Astept sa ma lepad de durerea pierderilor si sa ma bucur de valoarea castigurilor.

Ci de vesnicia ei!

Saptamana trecuta a murit un om. Unul din multi altii care au murit, doar ca pe acesta il stiam. Nu bine, nu atent, nu definitiv. Dar il stiam, si cand mergeam in locurile in care ne intalneam ne zambeam si ne salutam. Odata am fumat impreuna iar altadata am stat pe sezlongurile de la aceasi masa. Era 3 dimineata, semiintuneric, muzica buna, oameni care taceau si o liniste interioara absoluta. Probabil asta este cea mai clara amintire cu el. Si momentele cand juca tenis de masa cu C. Era o placere sa te uiti la ei. Si razboi, si rasete, rasete puternice de barbati, si nervi, si aprecieri sincere, si scapari si strangeri de mana la sfarsit. Ce-mi placea sa ma uit la ei.