Status quo

- What's your name?, m-a intrebat desi stia prea bine.
- Carmen, am intrat eu in jocul lui.
- What's my name?
- Richard.
- Where are you from?
- Romania.
- Where am I from?
- Bavaria.
- Oh, I love you, a zis el ca o mare usurare.

Bienvenue dans ma realite

La tine in garsoniera nu era niciodata suficient de cald. Cel putin nu pentru mine. Cu toate astea nu m-am lasat intimidata. M-am ridicat din fotoliu privindu-te cum iti dai, rand pe rand, toate hainele jos, lasandu-ma, pentru prima oara de cand ne cunosteam, sa iti admir pielea perfect intinsa pe corp. A fost de ajuns un zambet din partea ta ca sa intru in joc. Intai plovarul, apoi tricoul, sutienul. Am ramas cu sanii goi, doar in blugi si picioarele goale, costumatia mea preferata, la barbati si la femei deopotriva. Pentru prima oara, in ultimele foarte multe luni, mi-era cald.

Nu imi amintesc cat timp am petrecut la tine in garsoniera, stiu ca primavara nu m-a prins acolo. Atat cat a fost, am apreciat plapuma grea - model vechi mostenit de la bunici, cutia cu dopuri de vin, albumele de arta insirate prin toata casa, radioul de pe raft, bucataria mica unde pregateai micul dejun si faptul ca nu ma tineai in brate mai mult de 10 minute. Tu ai fost printre putinii care nu au avut ca scop sa umple un gol, ai venit simplu in viata mea si ai plecat la fel de usor, fara sa simt propriu-zis nici venirea, nici disparitia ta.

Stii melodia aia vesela cantata de o frantuzoaica care spune ce vrea ea de la viata? Am sa ma gandesc la tine de fiecare data cand o voi asculta,  mi-ai spus la plecare, fara sa stii ca eu aveam sa ma gandesc la tine, doi ani mai tarziu cand, accidental, cineva va pune aceeasi melodie la o petrecere. Nu mi-era dor de tine, mai mult de patul tau larg, de goliciunea mea sub privirile tale, de linistea din garsoniera ta care mi-a fost greu sa o mai reconstruiesc in orice alta casa de barbat, cand ma apasau dramele prea mult ca sa ma mai pot bucura ore intregi rasfoind reviste de decoratiuni interioare.

Nu poti sa ai liniste cand la 12 noaptea trimiti mesaje barbatului despre care banuiesti ca s-ar potrivi in viata ta, spunandu-i sa nu o faca. Si iti dai seama dinainte sa trimiti mesajul ca e mai simplu ca, in primul rand - tu sa nu faci asta. Pentru el e prea tarziu sa dea inapoi, asa ca mai bine astepti sa se intoarca si vezi din punctul ala cum procedezi, mesajul nefiind decat un ultimatum dat cand lucrurile care nu trebuiau sa se intample se aflau in plina desfasurare. Dar rabdarea nu a fost niciodata punctul tau forte.

Payback

M-am trezit speriata cand am descoperit ca tot spatiul ala liber nu poate sa insemne decat ca tu nu esti acolo. Atat de mult imi imaginasem o posibila impartire a aceluiasi pat, incat absenta ta era neverosimila. 

Totul a fost neverosimil. Mai ales atunci cand m-ai luat de mana la 5 dimineata si ai inceput sa ma intrebi obsedant:
- Ce am mai facut? De ce esti suparata? Spune-mi ce am mai facut?

Era o situatie noua cu care nu stiam ce sa fac, pentru ca, in primul rand, nu eram suparata si in al doi-lea rand, acel "mai" nu isi avea locul. Cand am inteles, am simtit raspunsul lovindu-ma exact in spatele genunchilor si am cazut sprijinindu-ma de tine, desi nu as fi vrut, dar nu am avut de ales.

Nu am avut puterea sa te zgudui si sa iti spun ca e timpul sa o uiti, ca de fapt niciodata nu ar fi trebuit sa fie a ta, ca pacatul asta se plateste intotdeauna si ca tu l-ai platit destul. Iar in final sa iti spun: Ia-ma pe mine. Alege-ma pe mine.

Nu am zis nimic si te-am lasat, cu satisfactie, sa imi cari geanta. Tu cu spatele tau atat de drept, cu umerii lati si cu privirea empatica, tu mergeai pe trotuar cu o geanta de femeie in mana. Aveam nevoie si eu de o rascumparare.

Imaginea ta imi apare in cele mai nepotrivite momente. Ca de exemplu cand merg cu metroul, cand citesc o carte sau cand tai friptura cu furculita.

Ma gandesc mai rar la tine, recunosc, si atunci cand se intampla, reusesc sa fac slalom printre toate amintirile. Cand sunt in metrou si imi aduc aminte cum ne plimbam la 4 dimineata prin parc, iar tu imi cantai razand cea mai stupida melodie din lume, apas butonul de alarma si cobor imediat. Atunci cand citesc o revista si imi amintesc cum m-ai lipit de perete si ti-ai strecurat mainile pe sub fusta mea, o arunc pe cel mai de jos raft al bibliotecii. Cand imi pun piper in farfurie si te vad cum cereai shaorma fara sos picant, imi aprind o tigara.

Cel mai tare ma supara ca de fiecare data cand se intampla, mi se face brusc frig si pielea de gaina. Da, sigur iti aduci aminte, obiceiul asta mi-a ramas de atunci de la mare. Tremuram ziua pe 100 de grade celsius, cel putin. Probabil exagerez, stii ca am obiceiul asta. Cel mai probabil nu mai puteam de cald, dar uneori mai mințeam ca sa nu imi privezi corpul de mainile tale.

We’re not in Kansas anymore

Unele lucruri sunt imposibil de uitat. Cum ar fi, de exemplu, ca am avut odata 16 ani. 

Acolo unde era vorba de nisip și de soare..

Nisipurile Deltei.. cea mai melodioasă alăturare de cuvinte din limba română. Nisssipuuuuuuuurile - și auzi vântul cum șuieră, Dellllllltei - și vezi valurile cum se lovesc de bărci.

In Deltă se descoperă o feminitate nouă, mai murdară, poate mai naturală, mai brută si cu atât mai plină de farmec cu cât nu se regăsește decât în aceste locuri. E vorba de gesturile butucănoase cu care se bea vinul pe sub sălcii. De părul prins în eșarfe, să nu te bată soarele în cap și să faci insolație. Da, chiar atât de simlu. Și pielera arsă, care își păstrează fierbânțeala mult după lăsarea serii.

Sunt adevăruri multe în Deltă, se ascund sub nisipul care îți intră în ochi și pe sub unghii și în roșiile din care muști cu poftă fără să le mai speli. În peștele pe care il mănânci împărțit la masă, de ajungi să simți că ești viu pe dinăuntru și se inverseaza legenda lui Iona.

Și printre firele de păr care cresc nedorite peste tot. Degeaba încerci în primele zile să scapi de ele prin gesturi pripite, folosind metode rudimentare. Obosești, mai trece o zi, două, încerci să îl ascunzi cu mâinile atunci când stai în repaus, renunți și la asta.

Rămâne corpul în toata splendarea lui, slăbit și mai lung de la soare, de la mâncarea puțina și țigările multe, de somnul de la amiază și mersul târșit prin nisip. Îl lași în bătaia vântului fără să te mai rușinezi. Arunci toate cârpele de pe tine, nu îți mai aparții, ești al primului om care iți spune că îi place gustul tău sărat pentru că știe că nu e de la mare.


- Știai că uneori caprele il au pe dracu in ele?
- Nu ințeleg ce spui, cred că te referi la țapi
- Nu, nu, am vazut eu una, avea ochii alungiți și copite de drac. Stătea priponită în soare pentru că așa vroia ea. Știi, dracilor le place căldura, dar nu cred că trebuie să iți mai zic eu asta. Am luat-o și am mutat-o la umbra. A venit după mine docilă, știa ea ce știa. 
- Foarte bine că ai mutat-o, până și dracii mai au nevoie de odihnă.

The reason of..

Prima noapte de dupa izgonirea din rai, Adam si Eva au trait teroarea ca, blestemati de Dumnezeu, nu vor mai revedea niciodata soarele.

In noaptea aceea nu au dormit, au stat si s-au privit in ochi si si-au spus cuvinte de dragoste cum nu isi mai spusesera niciodata. Dar, daca ar fi fost cineva langa ei, ar fi vazut trasaturile congestionate de frica, transpiratia care le acoperea pielea, privirea ingrozita, tremurul muschiilor si unghiile inclestate in palme. Dar, din pacate, Dumnezeu dormea.

Dupa ore de deznadejde, cand abandonasera orice urma de speranta, la ora 6:07 minute fix, a avut loc primul rasarit al lumii. Fericirea cu care l-au intampinat a fost atat de mare si mai presus de orice avea sa se mai intample din acel moment, incat nici nu s-a putut sa i se ofere un cuvant.

Ca toate minunile din lume, ca tot ceea ceea ce e magnific, bucuria lor s-a frant in milioane de bucati, cate una pentru fiecare om care i-a urmat. De aceea, acum, dupa milioane de ani, inca ne emotionam in fata soarelui care rasare. E doar mosternirea primita transcedental de la primii doi oameni ai lumii.

Se aude Oda bucuriei.