Aseară a trecut pe la noi

      A intrat val vârtej în casă, cu paltonul descheiat, nepieptănată şi cu ochii roşii. Arăta aproape ca o nebună.
      -A plecat. De tot. Simt că mă prăpădesc.
      A făcut o pauză, am crezut că o să leşine şi am făcut un pas către ea să îi curm căderea. N-am atins-o şi nici ea nu a căzut. A găsit un scaun şi s-a aşezat cu mâinile adunate ca într-o rugăciune căzută, într-un gest de femeie bătrână de la ţară care stând pe scaun fără să facă nimic nu ştie ce să facă cu mâinile aşa că şi le adună în poală. Imediat s-a liniştit. Cu privirea în pământ, a continuat să vorbeasă de parcă răspundea la întrebări, deşi toată lumea tăcea ca la o înmormantare.
      -Mai vorbim din când în când dar mai mult ca să mă chinuie. Spune că nu l-am iubit, că n-am fost sinceră, că am fost rea. Câte nu imi spune..
      Îmi aduceam aminte de el. Îl cunoscusem cu un an în urmă la ziua surorii ei. Ea, în braţele lui: "La vârsta ta mi s-a schimbat viaţa", vorbea cu sor-sa, se uita la el şi radia. Cred că a mai zis şi altele pentru că mi s-a părut exagerată şi n-am crezut-o, dar asta poate şi pentru că el avea un zâmbet oarecum tâmp şi nu spunea nimic.
      -Luna trecută a fost ziua mea. Plângeam şi îi călcam cămeşa de nuntă. Se ducea să se însoare şi îmi spunea că e singura modalitate ca să îşi poata lua copilul în America, că nu se poate altfel, că nu o iubeşte.
     Hei, mi-a venit să zic, când iei bărbatul alteia trebuie să te astepţi să ţi-l ia şi ţie cineva. Apoi m-a mirat gândul meu desuet.
      -L-am întrebat, recunosc, de ce se însoară de ziua mea? A zis că-i un accident. Ce să mai zic, spune-mi tu ce-aş fi putut să mai zic. Se uita la mine iar eu ştiam că la înmormantarea asta doar ea are dreptul să vorbească..


A stat 6 ani cu el. Pe el o să îl mai iubească multe femei dar niciuna într'atât încât să îi calce camaşa de nuntă..
     

Am inceput să uit. Rămân doar senzaţii, flashuri din toti anii astia petrecuţi departe. Nu mai reuşesc să localizez momentele. Din anii care au trecut, cele mai semnificative rămân iernile.

Din primul an imi amintesc teama că nu am destul timp, fuga după cât mai multe în încercarea disperată de a cuprinde totul, atât cât mai puteam. Relaţii multe pasagere, sex fără complicaţii. A fost cea mai fericită iarnă. Mi-aş fi smuls pielea de pe mine ca să pot să fiu mai usoară în fugă, m-aş fi aruncat în prăpăstii ca să măresc viteza şi mi-aş fi lăsat unghiile să crească până la lungimi gigantice ca să pot cuprinde tot.

Din al doi-lea an îmi amintesc nesfarsita senzaţie de foame, ma durea in continuu stomacul si ma incapatanam sa port parul lung. In plus, zile de minciună încercând să mă împart între casa mea şi a altuia. O relaţie fără viitor pe care nu o înţelegeam. Tăcerile nesfârşite şi apăsătoare. Zâmbetele forţate, micul dejun adus la pat, doua felii de paine cu icre. Ar fi putut fi romantic daca nu ar fi fost numarate. Daca nu as fi poftit mereu dupa o a treia. Nopţi în îmbrăţişări, o aparenţă obositoare care mă secătuia. Şi apoi moartea lui Roxi.

Apoi al trei-lea an. Permanenta senzaţie de frig, iarna cruntă. Fără încălzire în garsonieră, fără apă caldă, iar luna februarie a venit fără bani de butelie. Peste toate astea, absenţa lui. Din când în când ne vedeam, era ca o favoare. Nu-i spuneam nimic de casa mea, nu-l aduceam la mine. Mai imi aduc aminte că aveam o singură pereche de încălţăminte şi ca era ruptă în talpă. Accentua senzaţia de frig şi-n plus, din cauza asta sosetele mele erau întotdeauna murdare. Apă, glod, zăpadă. Când mă descalţam la el, fugeam repede la baie şi încercam să şterg urmele rusinii. El, şi de fapt nimeni altcineva, nu a ghicit nimic din iarna aia. Din zapada aia multă, frigul imens, dorul de el, dormitul lipit de caloriferul electric.

În al patrulea an nu am mai simţit nimic. Nu imi era foame, nu imi era frig, nu imi era nimic. Începusem să mă reglez cu banii, nu imi lipsea nimic major. Mi-am petrecut Crăciunul mâncând KFC şi bând Mirinda. Fumam în cameră şi mă trezeam în fiecare zi la 7. Mai era dorul de el, mai mult aşa, ca o datorie. Cred că ne vedeam mai des, dar murise mult din emoţie.

Se apropie o nouă iarnă şi parcă mi-e frică.

"Patul tau e ca un univers."

Am zambit, mi-era si mie dor de un pat de genul asta.