Aseara am vrut sa-ti spun ca imi pare rau. Ca imi pare rau pentru toate datile cand m-ai cautat si am zis nu, pentru toate intalnirile pe care le amanam in ultimul moment, doar pentru ca intervenea altcineva cu un caracter mai nou. Pentru toate datile cand ieseam cu tine si te lasam sa speri pentru ca apoi sa ma duc singura acasa. Pentru toate datile cand nu te-am sunat sa vii. Pentru toate astea as fi vrut sa imi cer scuze, sa iti spun ca imi pare rau. Atat aveam in cap: Imi pare rau, Imi pare rau, Imi pare raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau, Imi pare rau. In final nu mi-a mai pasat.

Si ma bucuram de jocul autosuficientei pe care il joci, care te-a facut sa nu dai toata seara niciun semn pentru ce urma sa se intample, pentru ce stiam amandoi ca o sa se intample, dar deasupra caruia a planat o umbra placuta de indoiala.

Da, stiu ca e doar un joc, pentru ca de mult, cand intalnirile noastre erau mai dese, te pandeam sa inteleg. Sa stiu ce gandesti, sa stiu motivele pentru care ne intalnim, motivele pentru care vii la mine. Si atunci am vazut jocul. Cand intalnirile noastre au fost mai sociale, am vazut ca autosuficienta e doar o bravada, desi nu am avut niciodata certitudinea.

Iar acum, imi place ca langa tine si eu joc jocul asta. Ca gesturile mele recapata langa tine forma femeii careia nu ii pasa, care se alinta pentru propria ei placere, care se unduieste si aluneca si se lasa cu siguranta celei care nu are nimic de pierdut.

In jocul asta am intrat pentru ca l-am adorat de prima oara cand l-am vazut la tine. Felul in care ma aspteptai jumatate de ora in fata scarii, doar pentru ca uitasei apartamentul iar eu nu raspundeam la telefon, pentru ca apoi sa nu spui nimic. Pentru felul in care nu mi-ai reprosat niciodata cand amanam intalnirile noastre, pentru modul in care niciodata nu mi-ai dat siguranta ca si urmatoarea data o sa raspunzi pozitiv la chemarile mele.

Si ma uitam aseara la tine, cu cel mai larg zambet si imi era total indiferent ce gandesti despre mine.

Ce dragut e dimineata, cand imi pun somnoroasa sandalele, sa descopar o pereche de conversi care nu sunt ai mei, si-l banuiesc pe colegul de apartament ca are somnul mai dulce si ca in camera lui, alaturi de pisica, mai e strecurat cineva.

Iar eu nu prea zambesc dimineata.

Cand va trece timpul necesar, as vrea ca din seara aia sa imi aduc aminte doar cum pedalai ca nebunul printre masini, iar eu, din spate, cu ambele picioare pe o parte a bicicletei, ma tineam cuminte de spatele tau. Uneori, cand genunchii imi treceau milimetric pe langa o masina, te apucam, prin tricou, de gaica de la pantaloni, si nu mai imi era frica. As vrea sa imi amintesc cum am intrat in Cismigiu si era noapte tarziu si ceata, si cum treceai pe langa lac, iar eu pe portbagajul din spate, cu rochia fluturandu-mi pe picioare, ma simteam ca intr-un film italian din 1940.

As vrea sa imi amintesc cum ai urcat de 3 ori dealul de pe Shitu Magureanu, gafaind cu un maratonist, doar pentru a-l cobori pedaland in viteza si clanxonand la oamenii care treceau strada. De 3 ori am vazut dealul fungind in urma mea si nicio clipa nu mi-a fost frica, pentru ca te tineam strans de gaica si imi culcam obrazul pe spatele tau. As vrea sa imi amintesc doar cum am ajuns in parcul Izvor si cum ai lasat in iarba o dunga adanca de bicicleta.

As vrea sa imi amintesc doar cum stateam amandoi fata in fata, fiecare cu picioarele intinse spre directia lui, aratand probabil, de departe, intr-un X perfect. As vrea sa imi amintesc doar cum vroiam sa opresc timpul, pentru ca totul era ireal de frumos si ti-am zis, aratandu-ti spre Casa Poporului:

- Uite, zici ca e o casa din povesti, iar pe horn, in loc sa iasa fum, ies pescarusi. Pentru ca intr-adevar pescarusi zburau deasupra.

Nu stiu daca ai inteles, dar ai zis: "Aha" si m-am gandit ca era exact tot ce s-ar fi putut spune in acel moment.

As vrea sa nu imi amintesc modul in care ti-ai pus capul pe picioarele mele, pentru ca nu te-ai oprit la asta. Era prea devreme, eu inca imi savuram romantismul jalnic dus la extrem. Pentru ca prea devreme ti-ai cerut plata pentru ce imi dadusei. Nu ai stiut atunci ca ai pierdut dreptul de a veni la mine, in dormitorul si in asternuturile mele, unde ai fi avut voie sa faci ce vrei cu mine.

As vrea sa nu imi amintesc cum mergeai in contra sens pe Calea Victoriei si imi ziceai ca e dreptul tau, pentru ca nu era. Si aroganta ta mi s-a parut fara farmec. Si cum am intrat singura in casa, gandindu-ma sa te sun, sa iti spun ca m-am razgandit, pentru ca speram sa ma fi inselat, speram ca exista o metoda prin care sa imi arati ca am gresit, ca am interpretat gresit, ca romantismul meu din seara aceea era exagerat si ca din asa ceva se poate muri si sa imi spui ca tu nu vrei asta, pentru ca mai vrei nopti in care eu sa dorm cu genunchii indoiti iar tu sa mi-i imbratisezi. Dar nu am facut-o pentru ca imi ajungeau dezamagirile pentru o noapte.

Urmeaza sa imi amintesc o poveste schioapa, mai mult, eu trebuie sa ii amputez un picior.