Aseara am vrut sa-ti spun ca imi pare rau. Ca imi pare rau pentru toate datile cand m-ai cautat si am zis nu, pentru toate intalnirile pe care le amanam in ultimul moment, doar pentru ca intervenea altcineva cu un caracter mai nou. Pentru toate datile cand ieseam cu tine si te lasam sa speri pentru ca apoi sa ma duc singura acasa. Pentru toate datile cand nu te-am sunat sa vii. Pentru toate astea as fi vrut sa imi cer scuze, sa iti spun ca imi pare rau. Atat aveam in cap: Imi pare rau, Imi pare rau, Imi pare raaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau, Imi pare rau. In final nu mi-a mai pasat.

Si ma bucuram de jocul autosuficientei pe care il joci, care te-a facut sa nu dai toata seara niciun semn pentru ce urma sa se intample, pentru ce stiam amandoi ca o sa se intample, dar deasupra caruia a planat o umbra placuta de indoiala.

Da, stiu ca e doar un joc, pentru ca de mult, cand intalnirile noastre erau mai dese, te pandeam sa inteleg. Sa stiu ce gandesti, sa stiu motivele pentru care ne intalnim, motivele pentru care vii la mine. Si atunci am vazut jocul. Cand intalnirile noastre au fost mai sociale, am vazut ca autosuficienta e doar o bravada, desi nu am avut niciodata certitudinea.

Iar acum, imi place ca langa tine si eu joc jocul asta. Ca gesturile mele recapata langa tine forma femeii careia nu ii pasa, care se alinta pentru propria ei placere, care se unduieste si aluneca si se lasa cu siguranta celei care nu are nimic de pierdut.

In jocul asta am intrat pentru ca l-am adorat de prima oara cand l-am vazut la tine. Felul in care ma aspteptai jumatate de ora in fata scarii, doar pentru ca uitasei apartamentul iar eu nu raspundeam la telefon, pentru ca apoi sa nu spui nimic. Pentru felul in care nu mi-ai reprosat niciodata cand amanam intalnirile noastre, pentru modul in care niciodata nu mi-ai dat siguranta ca si urmatoarea data o sa raspunzi pozitiv la chemarile mele.

Si ma uitam aseara la tine, cu cel mai larg zambet si imi era total indiferent ce gandesti despre mine.