De cat am stat cu genunchii stransi in fotoliu, mi-au amortit picioarele. Stiam ca era de ajuns sa ma intind ca sa imi fie bine, dar preferam sa mai stau. O data ce as fi renuntat la pozitie mi s-ar fi pierdut si gandurile si mai vroiam sa trag un pic de ele. In plus, imi era si frig, de fapt, inca imi e.

Trebuia sa fie frumos, cel putin din afara asa parea. Din timpul conferintei, modul in care s-a uitat la mine si mi-a zis: Trebuie sa iti spun un secret. Nu am vrut sa cred, nu am vrut sa stiu. Am iesit impreuna in hol si ma uitam aiurea, era pustiu pe coridoare si ma gandeam ca e tarziu, cu vreo 5 ani prea tarziu. M-a luat de mana si am pornit amandoi in fuga spre o destinatie neclara, eu m-am lasat purtata, era oarecum frumos si pentru mine. Am urcat impreuna scarile catre acoperisul cladirii, urcam cate doua trepte de-odata si de mult nu mai fusese asa gol in mine si in tot, atat de neprevazut tot ce se intampla si totusi fara nicio intrebare. Cu o miscare m-a lipit de zid si mi-a zis: Asta era secretul! si a incercat sa ma sarute. M-am uitat la el sa inteleg mai bine, era tarziu, cu 5 ani prea tarziu.

Am coborat linistiti, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nici el nu mai tremura. Stateam si fumam amandoi, am zambit cand l-am vazut tusind, cumparase aceasi marca de tigari pe care o fumam eu si se vedea ca nu era obisnuit.

- Ciudat, acum o sa fie stanjenitor?

- De ce ar fi, am raspuns. Poate daca erau altii in locul nostru, dar asa...

- Corect.

Am zambit. Se cultiva in noi o aroganta.